Pe vremea când îmi scria Alexandra că-și dorește să-i fac eu buchetul pentru cununia civilă eram la Cluj Napoca și nu știam că mă voi întoarce la Mangalia. Plănuiam în fel și chip cum voi face să ajung acasă, însă timpul le-a rezolvat pe toate. Au fost de-ajuns un schimb de poze pe Facebook și o întâlnire ca să înțeleg ce-și dorește și să o fac fericită. Ea ca ea, dar fericirea mea nu o pot descrie. Momentul în care mireasa își vede buchetul și este mai frumos decât își imagina este de nedescris, și când te gândești cu cât drag ai muncit la el după o zi de grădinărit… ai o satisfacție maximă. Vă doresc din suflet să trăiți și voi acest sentiment!

Totul a început în studenție când am lucrat part-time într-o florărie unde am învăţat baza floristicii (ce-s ăia bureţi florali şi cum se udă, cum se taie florile, că buretele floral nu trebuie să se vadă niciodată într-un aranjament, etc.), am făcut aranjamente florale, lumânări de botez, cocarde (Doamne, câtă migală la ele!), brăţări, cu buchetele însă nu prea le aveam că nu-mi erau mie lucrurile clare-n minte, nu înţelegeam pur şi simplu cum să le fac astfel încât să arate bine. Mi-era greu și să leg 3 garoafe astfel încât să arate bine, la modul ăsta eram.

Prima dată am auzit de aceste metode în anul 3 de facultate când făceam cercetări pentru lucrarea de licenţă, toată ziua citeam fel şi fel de studii despre orhidee şi creşterea lor şi ici-colo erau menţionate şi aceste metode. Bineînţeles că imediat am vrut să ştiu mai multe şi am şi încercat semi-water culture, însă fără succes pentru că nu eram pregătită atunci să le acord atenția necesară.

De curând am primit la seră un grup de vreo 10 orhidee bolnave, vai de capul lor, cu arsuri solare pe frunze, păduchi la greu, rădăcini putrezite, frunze deshidratate, ce să mai zic… în ultima fază.

Pun pariu ca unii dintre voi n-au luat nici macar o secunda in calcul aceasta ipoteza, oare “ce ne-am face fara plante”? De ce? Pentru ca uneori avem tendinta sa credem ca toate lucrurile ni se cuvin si ca tot ceea ce avem este absolut firesc si natural sa ne apartina. Oare chiar asa stau lucrurile? De multe ori nici nu realizam ca fara de acele lucruri poate chiar nu am putea supravietui. Si totusi, vine un moment in care ceva se schimba in tine, in jur, si te trezesti zicand “bai, ce chestie!” si brusc incepe sa-ti pese. Dar ce faci mai departe? Ce faci cand incepe sa-ti pese de lucrurile care te inconjoara? Eu cred ca ar trebui sa dai mai departe, sa deschizi si altora ochisorii si poate usor, usor, sa schimbati ceva in bine, impreuna.

De ce Gânduri la #25? Pentru că la 50 şi la 75 vreau să citesc ce-mi trecea prin minte la #25. Şi pentru că vreau ca tu, cel care mă citeşti, să ştii pe bune cine sunt şi ce gândesc. Şi da, voi ajunge la 75. De ce? Pentru că toţi oamenii care iubesc viaţa şi muncesc cu pasiune trăiesc mult.

Pentru ce sunt recunoscătoare la #25? Pentru tot. Pentru familie, pentru prietenii care au venit şi au plecat din viaţa mea şi care m-au ajutat să fiu cine sunt azi, pentru lecţiile învăţate, pentru oamenii pe care mi i-a scos în cale destinul (minunaţi sau nu), pentru că sunt apreciată de cine contează, pentru că am primit ceea ce mi-am dorit, pentru că am îndeplinit ceea ce mi-am propus, pentru că sunt înconjurată de oameni minunaţi, pentru că pot să împărtăşesc din cunoştinţele mele, pentru că sunt sănătoasă, pentru că stau la mare, pentru răsăritul pe care-l văd când plec spre muncă şi pentru apusul pe care-l văd când mă întorc de la muncă.